Răscumpărarea sufletului

Mă luptam să respir, gândurile mi se învălmășeau în cap. Cum puteam să plătesc o asemenea sumă fără să știu dacă Radu va fi în siguranță? Și dacă da, ce urma să se întâmple cu mine, cu viața mea, după aceea?

Am încercat să chem pe cineva, dar glasul mi-era pierdut în gât. M-am ridicat, ținându-mă de perete, și am mers spre bucătărie, sperând să găsesc ceva care să mă ajute să iau o decizie.

Pe masa din bucătărie, lângă o cană de cafea rece, zăcea un bilețel pe care nu-l observasem până atunci. Era scris de mână, cu litere mici și îngrijite: 'Nu plăti. Ei nu-ți vor da niciodată ce vrei.'

Cine putea să fi scris asta? Și de ce? Îmi trecea prin minte imaginea lui Costel, a lui Mirela, chiar și a doamnei Aglaia. Cineva știa ceva, dar de ce nu-mi spuneau?

Am hotărât să nu plătesc răscumpărarea. Am sunat la poliție, explicându-le situația și cerându-le ajutor.

În timp ce așteptam, am auzit un zgomot la ușă. M-am ridicat, inima bătându-mi în piept, și am deschis ușa.

În fața mea stătea Radu, palid și speriat, dar viu. L-am strâns în brațe, plângând de fericire.

Dar, în spatele lui, am văzut o siluetă. Una care m-a făcut să îngheț.

'Mamă, eu...', a început Radu, dar nu a apucat să termine.

Silueta s-a mișcat, venind spre noi. Și atunci am văzut chipul lui. Un chip pe care nu-l vedeam de 12 ani, dar pe care nu-l puteam uita niciodată.