Plicul al patrulea

Notarul a scos trei plicuri și le-a pus pe masă. Eram patru moștenitori.

Tata murise de două săptămâni. Optzeci și trei de ani, ultimii zece trăiți singur în casa din Curtea de Argeș, după ce a plecat mama. Noi trei — eu, Sanda și Petrică — ajungeam pe la el cam cât ajunge omul la dentist: rar și cu vinovăție.

Al patrulea din cameră era Ionuț. Băiatul vecinei. Treizeci de ani, mecanic auto, tăcut. El îi ducea tatei pâine. El îl ducea la analize. El i-a chemat salvarea, în noaptea aia.

Sanda s-a uitat la el ca la un gunoi când l-a văzut în birou la notar. „El ce caută aici?"

„Este menționat în actele defunctului", a zis notarul, și a început.

Primul plic: casa din Curtea de Argeș — mie. Al doilea: terenul de la Tigveni — Sandei. Al treilea: banii din depozit, o sută douăzeci de mii de lei — lui Petrică.

Ne-am relaxat toți trei în același timp, ca și cum am fi repetat mișcarea. Ionuț stătea pe scaunul lui, cu șapca pe genunchi, și nu primise nimic. Corect, am gândit. Sânge apă nu se face.

„Mai există o mențiune", a zis notarul.

A scos din dosar un plic mic, galben, îndoit la colțuri, pe care scria de mână: „Pentru toți patru. Se deschide cu toții de față."

Înăuntru era o singură foaie, scrisă cu litera tatei, apăsată, ca de om care scrie rar și definitiv.

„Dragii mei. Casa, terenul și banii vi le las vouă, că așa e rânduiala și n-am de gând să mă cert cu rânduiala la vârsta mea. Dar rânduiala nu spune nimic despre ce nu se moștenește. Garajul din spatele casei nu e în acte. L-am construit fără autorizație în optzeci și nouă, ca tot omul. Ce e în el i-am dat lui Ionuț încă de acum doi ani, cu act de mână, semnat la martori. Să nu vă atingeți de el. Iar dacă vreți să știți de ce, întrebați-vă unul pe altul cine a stat cu mine în ultimii zece ani de Crăciun."

Sanda a râs scurt, nervos. „Ce să fie în garaj, sculele lui?"

Am mers toți patru acolo în aceeași zi, cu notarul după noi, pentru că nimeni nu mai avea încredere în nimeni.

În garaj, sub o prelată verde de care atârnau ghirlande de praf, era Dacia 1300 a tatei. Prima lui mașină. Cea cu care ne ducea la mare în optzeci și cinci, cu cortul în portbagaj și cu mama cântând pe locul din dreapta.

Doar că nu mai era Dacia pe care o știam. Era restaurată complet. Tablă nouă, vopsea bleu ca atunci, interiorul refăcut, motorul ca scos din fabrică. Pe banchetă, un dosar gros: facturi, poze făcute pe etape, chitanțe. Șapte ani de muncă. Toate plătite jumate de tata, jumate de Ionuț, din salariul lui de mecanic.

Și deasupra dosarului, un bilet cu scrisul tatei:

„Am vrut să merg cu ea o dată la mare, la optzeci și cinci de ani. Nu s-a mai putut. Ionuț știe drumul."

Sanda a plecat prima, fără să mai zică nimic de avocați, cum promitea pe hol la notar. Pe urmă Petrică.

Eu am rămas. M-am uitat la mașina aia lucind în întunericul garajului, frumoasă cum nu e nimic în casa pe care tocmai o moștenisem, și la biletul din mâna lui Ionuț — care plângea în tăcere, ca omul care a pierdut pe cineva, nu ca omul care a primit ceva.

Am înțeles atunci ce ne lăsase tata, de fapt, în plicul al patrulea.

Nouă ne lăsase averea. Vinovăția a împărțit-o exact.