Drumul înapoi

Am aflat că mi-a murit soțul dintr-un mesaj vocal de unsprezece secunde, între două ture de noapte, la Torino. Vocea lui Costel suna aproape plictisită: „Elena, a murit Vasile. Vino acasă. Te sună lumea."

Douăsprezece ore mai târziu eram în autocar. Patruzeci și patru de ani, douăsprezece dintre ei petrecuți spălând, hrănind și întorcând de pe o parte pe alta bătrâni care nu erau ai mei, ca ai mei să aibă de toate.

Numărasem odată, într-o noapte de gardă: o sută patruzeci și șase de mii de euro. Atât trimisesem acasă, în doisprezece ani. Lună de lună, ca un ceas. Casa renovată, acoperișul nou, centrala, facultatea lui Radu, mașina lui Vasile. Toate din mâinile astea crăpate, pe care doamna Rosetti, Dumnezeu să o ierte, mi le săruta când îi era frică noaptea.

Autocarul a intrat în sat pe la patru după-amiaza. Ploua mărunt, a Moldovă. Am văzut casa de departe — termopanele albe, gardul nou, tabla vișinie pe care o alesesem de pe un site, noaptea, din bucătăria altora.

În curte era lume. Am coborât cu geamantanul după mine și lumea s-a dat la o parte să trec, așa cum se dă la o parte lumea la înmormântări: cu mila în față și vorba în spate.

Vasile era în casă, în sicriu, îmbrăcat în costumul pe care i-l trimisesem de Crăciun. Arăta străin. Doisprezece ani de video-apeluri te învață o față de om așa cum o arată telefonul — netedă, luminată de ecran. Mortul din sicriu avea riduri pe care nu i le știam.

Am plâns. Nu pentru cine era. Pentru cine fusese, cu douăzeci de ani în urmă, când mă cerea de nevastă cu o vioară împrumutată și un singur cântec învățat prost.

Pe urmă am văzut coroana.

Era cea mai mare din cameră, sprijinită chiar de capul sicriului, cu panglică lată, albă, pe care scria cu litere aurii: „Nu te voi uita niciodată. A ta, M."

„A cui e coroana asta?" am întrebat.

În cameră s-a lăsat liniștea aia pe care o știu doar satele. Liniștea în care toată lumea știe și nimeni nu spune.

„De la o cunoștință", a zis Costel, fratele lui, fără să se uite la mine. „Din Bacău."

Seara, după ce a plecat lumea, am rămas cu doamna Aglaia, vecina, să schimbăm apa la flori. Are optzeci și unu de ani și un singur defect: nu poate să mintă decât pe jumătate.

„Aglaie", i-am zis, „cine e M?"

A oftat lung, cu mâinile în șorț.

„Elena, mamă, eu ție îți spun una și tu faci ce vrei cu ea. Tu întreabă-l pe Costel de ce actele de la casă nu-s la tine."

„Cum să nu fie la mine? Casa-i pe numele meu și-al lui Vasile."

„Aia veche, da", a zis Aglaia, și s-a uitat pe geam, la aripa nouă, cea cu termopane, cea pe care o plătisem eu cu patruzeci de mii de euro acum patru ani. „Da partea nouă-i făcută cu autorizație nouă. Și autorizația nouă are alt nume pe ea."

Am simțit frigul urcând din podea. În casa asta, în care fiecare cui era plătit cu nopțile mele, exista o hârtie pe care nu scria numele meu.

„Ce nume, Aglaie?"

Bătrâna s-a ridicat, și-a luat bastonul și, din ușă, mi-a răspuns fără să se întoarcă:

„Mâine după înmormântare, du-te la primărie. Și când vezi numele, Elena, să nu faci ce-o să-ți vină să faci."

A doua zi l-am îngropat pe Vasile lângă mama lui. Am aruncat pământ peste sicriu cu amândouă mâinile, cum se cuvine.

Iar la ora două, când s-a golit curtea, mi-am pus haina cea neagră și am plecat pe jos spre primărie. La birou de acte era coadă. În fața mea, o femeie tânără, cu păr vopsit blond și unghii făcute, vorbea la telefon, râzând încet.

Funcționara a strigat: „Următorul!"

Femeia blondă s-a întors să-și ia geanta de pe scaun și atunci ne-am văzut. S-a albit prima. Eu abia pe urmă — când i-am văzut, pe bluza descheiată la gât, lănțișorul.

Lănțișorul meu de botez. Cel pe care îl lăsasem acasă, în cutia de bijuterii, acum doisprezece ani.