Dispariția lui Radu

Dimineața se furișase peste sat ca o pisică bătrână, fără zgomot, dar cu ochi vigilenți. Elena stătea pe prispă, cu o cană de cafea aburindă între degetele amorțite. Telefonul anonim din noaptea trecută îi răsunase încă în urechi: „Vasile a fost omorât, iar tu ești în pericol.” Acum, cu soarele răsărind peste garduri, pericolul părea o umbră care se lungea spre ea.

Radu dormea în camera lui, cu geamul întredeschis. Elena își strânse șalul pe umeri și își făcu curaj: trebuia să meargă la bancă. Trăise doisprezece ani în Torino, economisise fiecare euro pentu casa asta, dar niciodată nu verificase actele. Îi fusese dragoste oarbă, sau poate frică să afle adevărul.

La bancă, funcționara tuciurie cu ochelari cât niște lentile de lampadar îi întinse un dosar gros. „Doamnă Ciobanu, soțul dumneavoastră a contractat trei credite în ultimul an, folosind casa drept garanție. Suma totală depășește jumătate din valoarea proprietății. Banca a inițiat procedura de executare. Aveți la dispoziție 30 de zile pentru a achita datoria.” Elena simți cum pământul se mișcă sub ea. Banii ei, trimiși lună de lună, fuseseră risipiți. Dar mai rău: Vasile luase credite fără să o întrebe, folosind semnătura ei falsificată.

Ieși din bancă și o zări pe Mirela, sprijinită de gardul din față, cu un zâmbet subțire. „Vezi, Elena, nu tot ce zboară se mănâncă. Vasile mi-a promis că voi avea partea mea, și am semnele lui pe hârtie.” Mirela scoase din poșetă o hârtie îndoită, un act de vânzare-cumpărare pentru jumătate de casă. Elena o luă și citi. Semnătura semăna într-adevăr cu a lui Vasile, dar Elena îl cunoștea prea bine: Vasile semna întotdeauna cu o greșeală – își scria numele „Uasile”, nu „Vasile”. Aici era scris corect. „E fals”, spuse Elena, cu vocea tremurând. „Și ai un martor? Costel a fost de față, nu-i așa?” Mirela păli. „Costel e fratele lui Vasile, va jura că e adevărat.”

Elena se întoarse acasă cu inima cât un purice. Costel, primarul satului, fratele soțului ei, era complice la furtul vieții ei. Își aminti de documentul găsit în pod, o scrisoare de la Vasile, dar nu apucase să o citească integral. Acum, cu Radu acolo, nu putea risca. Deschise sertarul, scoase scrisoarea și citi: „Iubita mea, dacă ai ajuns până aici, înseamnă că am murit. Știu că banii tăi au construit totul, dar am fost șantajat de Costel, care știa de relația mea cu Mirela. Am făcut un împrumut ca să-i cumpăr tăcerea. Te rog, nu încerca să lupți cu el. Pleacă din sat, ia-l pe Radu și du-te în Italia. Nu e loc pentru tine aici.” Elena simți cum lacrimi fierbinți îi curg pe obraji. Dar nu putea pleca. Radu îi era singurul copil, și nu avea să se lase furată.

În aceeași seară, Radu veni de la Cluj, surprinzând-o. „Mamă, am aflat ceva.” Elena îl privi, cu frica strângându-i inima. „Am găsit în actele de la notar că tata avea un cont ascuns în Elveția. Și am vorbit cu un avocat din Cluj, specialist în drept succesoral. Mi-a zis că e posibil să contestăm testamentul.” Elena îl îmbrățișă, dar simți un nod în gât. „Radu, nu vreau să fii implicat. E periculos.” Dar el zâmbi: „Sunt bărbat acum, mamă. După ce am văzut cum te tratează, nu pot să stau deoparte.”

Noaptea, doamna Aglaia bătu la ușă, cu o farfurie de plăcintă. „Elena, am găsit ceva în pivnița mea, sub niște saci. Cred că e de la Vasile.” Era o cutie de fier, ruginită, cu un lacăt. Aglaia îi dădu și o cheie mică. „Ți-o las ție, dar ai grijă. „Ei” știu că ai primit telefoane.” Elena deschise cutia – înăuntru erau acte, fotografii, și un carnet cu numere de telefon. Printre ele, o scrisoare de la o bancă din Torino, care menționa un cont pe numele ei, cu o sumă importantă, depusă de un client pe care ea îl îngrijise cu ani în urmă. Continua: „Centrul de îngrijire „Casa dell'Anima” vă informează că domnul Giovanni Rossi, decedat recent, a lăsat o moștenire pentru îngrijitoarea sa, Elena Ciobanu, în semn de recunoștință.” Elena nu știa nimic despre asta. Dar asta însemna că avea bani să plătească datoria.

În acea noapte, Radu ieși în curte să verifice ceva. Elena aștepta, cu inima bătând. La un moment dat, auzi un zgomot, apoi o mașină care pornea. Sări de pe pat, fugi la geam – mașina dispărea pe drumul de țară, iar Radu nu mai era nicăieri. Telefonul ei sună. Vocea de la capăt era răgușită, dar rece: „Ai 24 de ore să părăsești satul. Dacă nu, nu-ți mai vezi fiul. Am fost îngăduitor, dar nu mai.” Elena rămase înmărmurită. Își aminti de chemarea lui Aglaia: „Ei au venit pentru tine.” Acum, pericolul căpătase chipul unui răpitor, iar alegerea era crudă: să se întoarcă în Italia și să abandoneze totul, sau să rămână și să-și pună viața, și pe a lui Radu, în joc.